La începutul anilor ´70, când exploatarea carierelor de talc şi dolomită din Munţii Poiana Ruscă se afla în plin avânt, o haldă uriaşă de steril a fost înfiinţată pe valea râului Nădrab, în apropiere de Furnalul de la Govâjdia şi de cariera de talc şi dolomită de la Crăciuneasa.
Halda întinsă pe mai multe hectare era locul unde erau depozitate nisipul şi reziduurile care rezultau din procesarea dolomitei, la exploatarea de pe versantul opus. Înainte de a fi amenajată, pe versant circulau trenurile cu minereu de fier de la Ghelari. O parte a căii ferate a fost, însă, dezafectată.
„Până la sfârşitul anilor ´60, pe dealul unde a fost amenajată halda funcţiona o cale ferată care lega zona Crăciuneasa de Ghelari şi Hunedoara. Aici, trenurile cu minereu de la Ghelari făceau o buclă pentru a putea coborâ spre Hunedoara pe o pantă abruptă. Acest tronson de cale ferată a fost desfiinţat atunci, iar terasamentul ei a fost folosit în următoarele decenii ca drum pentru camioanele care descărcau sterilul provenit de la cariera de dolomită din vecinătate. Aveam o ogradă aici, pe valea pârâului, care a fost înghiţită treptat de halda de steril. Pentru a proteja pârâul Nădrab, a fost construit un tunel, prin care apele sale să curgă fără să mai fie poluate cu steril”, îşi aminteşte Cornel Rădos, un fost angajat al exploatării.
Bărbatul a lucrat aici mai mulţi ani, la descărcarea sterilului provenit de la cariera de la Crăciuneasa. Se numără printre sutele de muncitori care au contribuit la înfiinţarea haldei, dar printre puţinii care au rămas în zonă, locuind chiar în vecinătatea haldei.
Peste 200 de oameni lucrau în exploatarea de dolomită de la Crăciuneasa şi la halda din vecinătate, până la începutul anilor 2000, când declinul combinatului siderurgic din Hunedoara a dus la oprirea activităţii acestora.
De atunci, cariera de calcar şi dolomită de la Crăciuneasa a intrat în conservare, iar calea ferată minieră care lega Hunedoara de zona industrială din munţi a fost dezafectată. Câteva clădiri uriaşe de beton, ruinate, vechi de peste cinci decenii, au rămas agăţate de munte.
Halda a fost şi ea abandonată, iar valea aglomerată în trecut de numeroase case de mineri a rămas şi aproape pustie. Aceeaşi soartă a avut-o şi blocul muncitoresc construit la poalele carierei de la Crăciuneasa şi la capătul de linie al căii ferate miniere, locul unde vagoanele cu dolomită şi talc erau încărcate pentru a lua drumul Hunedoarei.
Natura s-a regenerat treptat pe teritoriul carierei şi al haldei sale de steril, însă localnicii se plâng de alunecările de teren care au loc frecvent. Halda cu aspect neobişnuit, întinsă pe aproape un kilometru, este extrem de erodată, iar apele pluviale au săpat adânc în ea.
„Atunci când plouă puternic, e dezastru. Şuvoaiele inundă valea cu steril adus de pe versant”, spune fostul angajat al exploatării.
Cercetările geologice efectuate de specialişti au arătat gradul ridicat de erodare al haldei.
„La graniţa dintre comunele Ghelari şi Lelese, şerpuieşte, în lungul drumului judeţean, halda de steril Valea Nădrabului, rezultată prin pomparea sub formă lichidă a deşeurilor rezultate în urma spălării rocilor. Halda are o lungime de 560 metri, o lăţime maximă aproximativ 50 metri, o suprafaţă de 7,5 hectare şi o înălţime de 45 metri, fiind una dintre cele mai mari depozite de steril de prelucrare a rocilor de construcţie. O bună parte din volumul ei a fost transportată în pârâul Nădrabului, iar mai în aval, în Cerna. Aspectul haldei demonstrează atingerea unei faze de degradare şi eroziune maximă”, arată Mate Marta, în lucrarea „Strategii de Reabilitare a reliefului antropic generat de activităţile miniere” (2014).
O mlaştină formată la poalele versantului, de-a lungul tunelului de piatră care protejează pârâul, a fost locul unei tragedii. Aici şi-a pierdut viaţa chiar soţia omului care a contribuit la înfiinţarea haldei, muncind an de an la descărcarea sterilului de pe versant.
„În urmă cu doi ani, soţia mea a murit înecată aici. Într-o seară, după ce zona a fost inundată de ploi, ea a plecat să caute vacile care obişnuiau să pască în aceste locuri. Nu ştia cât de mult crescuse balta. A alunecat în ea şi nu a mai putut fi salvată”, îşi aminteşte, cu tristeţ,e, Cornel Rădos.
Leave a Reply