- Aflată pe un fost drum al aurului din Munții Apuseni, care lega capitala provinciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, de centrele miniere de la Zlatna, Abrud și Roșia Montană, Geoagiu Băi a păstrat, dintre fostele stațiuni antice din România, cele mai valoroase vestigii ale epocii romane.
În Geoagiu Băi, turiștii găsesc rămășițele unor bazine termale romane, alimentate de izvoare puternic mineralizate și înconjurate de ruinele unor temple, drumul roman de piatră, bine conservat și rămășițele unui castru roman care supraveghea valea Mureșului și intrarea în ținutul aurului din Apuseni.
Stațiunea Geoagiu Băi din Hunedoara s-a dezvoltat începând din secolul al XIX-lea, fiind atractivă datorită izvoarelor termale și a aerului revigorant al zonei din Munții Metaliferi.
Odată cu extinderea zonei de agrement, vestigiile antice au avut tot mai mult de suferit. La începutul secolului XX, monumentele dacice și romane au fost folosite la construcția caselor și bisericilor din Geoagiu, ori ca piese în decorative în curțile și conacele familiilor înstărite din zona Hunedoarei.
Regimul comunist a transformat fosta stațiune romană într-una a „oamenilor muncii”. Mai multe hoteluri au luat locul pădurilor care acopereau ruinele așezărilor antice de la Germisara, iar apele care alimentau termele romane au fost captate pentru fi folosite în bazinele ștrandului.
La sfârșitul anilor ‘80, lucrările de amenajare a unui bazin termal din stațiunea Geoagiu Băi, în locul numit Dâmbul Românilor, au dus una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din România ultimului secol.
Decopertarea unei ridicături de teren, care adăpostea o cavitate în formă ovală, a scos la iveală un bazin natural și alte câteva bazine săpate în stâncă de oameni, care comunicau între ele și erau prevăzute pe laturi cu bănci de travertin.
Pe mai multe postamente de piatră din partea superioară a bazinului erau așezate statuete și altare votive, dedicate nimfelor și zeiței Diana, una dintre ele pomenind și numele localității, Germisara.
Una dintre statuete, înaltă de 70 de centimetri și lucrată în marmură, o înfățișa pe zeița Diana, purtând pe cap o diademă, cu o poziție a mâinilor care sugera țintirea cu arcul și scoaterea săgeții. În stânga ei era sculptat un câine folosit la vânătoare. Însă cele mai spectaculoase descoperiri au fost plăcuțele votive de aur, pe care anticii le-au adus ca ofrande zeităților.
„În anul 1987, au început, pe o mică înălţime din centrul staţunii, lucrările de construcţie ale unor noi instalaţii balneare. Lucrătorii s-au adâncit într-un crater natural, care se formase cândva odată cu explozia gazelor şi de unde în Antichitate izvora apa termală. Astfel au ieşit la iveală circa 600 de monede, patru altare cu inscripţii şi, rezultatul cel mai preţios, şapte plăcuţe de aur. Întreaga zonă era sacră, iar centrul cultului îl constituia tocmai bazinul natural, craterul de unde izvora apa. Cea mai importantă descoperire o reprezintă cele șapte plăcuţe de aur”, arătau arheologii Ioan Piso și Adriana Pescaru.
Plăcuțele votive de la Germisara au fost confecţionate din foiţe de aur de 22 de de carate, cu grosimea de un mm sau mai puţin, în tehnica „au repousse”, cu ajutorul unei matrice de lemn. Şapte dintre aceste plăcuţe au fost depuse în izvorul de la Germisara ca ofrandă aduse nimfelor apelor de aici de către persoane ce s-au îmbăiat în aceste ape termale.
O altă plăcuţă, descoperită mai târziu, a migrat circa 18 metri prin canalul de legătură dintre sursa de apă şi bazinul mare al complexului termal, arătau arheologii de la Muzeul din Deva. La momentul descoperirii lor, exista bănuiala că alte artefacte au fost sustrase, de unii muncitori, peste noapte.
„În întregul Imperiu Roman sunt cunoscute în total 85 de plăcuţe asemănătoare, dintre care numai 7 de aur, deci tot atâtea câte s-au găsit la Germisara. Ele sunt lunguieţe, amintesc vag de forma unor frunze şi au sus nişte prelungiri încovoiate cu ajutorul cărora sunt agaţate de pereţii sanctuarelor. Plăcuţele de la Germisara sunt confecţionate din aur de 22 Karate, greutatea lor variază între 7,1 şi 26,1 grame, iar lungimea între 7,2 şi 17,7 centimetri”, arătau arheologii Ioan Piso și Adriana Pescaru.
Dintre cele șapte plăcuţe descoperite inițial la Germisara cinci poartă inscripţii. Pe două dintre ele a fost gravată imaginea zeiței Diana – a pădurilor, și a zeiței Hygia – a medicinei. Alte trei plăcuţe au fost închinate nimfelor.
„De departe cea mai interesantă este cea care cuprinde următoarea Inscripţie: Nymfis Decebalus Luci (i) postii, adică Nimfelor le-a pus (ofranda) Decebalus, fiul lui Lucius. Un Decebalus, deci un purtător al numelui ultimului rege al Daciei libere, nu putea fi însă decât dac. Cum inscripţia se datează împreună cu cealaltă în a doua jumătate a secolului II, Decebalus face parte din a doua sau din a treia generaţie de daci din provincie. Tatăl său poartă un nume roman, Lucius, deoarece în primii ani ai provinciei un nume dacic nu putea să nu-l dezavantajeze pe purtătorul său. Vremurile se liniştesc, iar dacul Lucius îşi va numi fiul Decebalus. Acesta este, în ciuda numelui, mai romanizat decât tatăl său. Este înstărit, scrie sau dictează un text latinesc şi se închină nimfelor, îi mai lipseşte cetăţenia romană, pe care el sau fiul său o va primi cu siguranţă”, arătau arheologii.
Adevăratul Decebal a fost ultimul rege al Daciei și un personaj legendar din istoria poporului român. A condus armatele dacilor în timpul celor mai faimoase războaie antice de pe teritoriul României. Unii istorici susţin că numele Decebal înseamnă „cel curajos” sau „cel puternic”, așadar era o poreclă, iar regele dac s-ar fi numit Diurpaneus.
Potrivit istoricilor, regele Decebal s-a născut între anii ‘50 şi ‘ 60 d. Hr. şi a ajuns la conducerea dacilor în anul 87, într-o perioadă în care Dacia se afla sub ameninţarea armatelor romane. Moartea lui Decebal ar fi pus capăt unei perioade de aproape două decenii de conflicte sângeroase între daci și romani.
Legenda morții regelui dac devenise faimoasă în Imperiul Roman, chiar și într-o epocă în care informațiile circulau extrem de greu dintr-o parte în cealaltă a continentului și în care, deși dacii sunt menționați frecvent în izvoarele istorice, numele regelui lor apărea mai rar. Veștile despre moartea lui Decebal și decapitarea sa au circulat peste tot în imperiu, potrivit oamenilor de știință, chiar și fără a păstra acuratețea.
Numele lui Decebal a ajuns astfel să fie menționat în cel puțin șase provincii din toate colțurile Imperiului Roman, arată inscripțiile epigrafice descoperite de-a lungul timpului.
„În ce privește imaginea oficială dată lui Decebal, conținutul ”legendei” este clar: barbarul rău a fost forțat să își ia viața. Dar a fost și o altă legendă? Sursele onomastice indică această direcție. Sunt temeiuri în a presupune existența unei ”legende anti-romane”, a legendei lui „Decebal, marele luptător pentru libertate”. Sunt referințe literare care arată că miza războaielor a fost libertatea dacilor”, arăta istoricul Christer Bruun.
Regele înfrânt a fost subiect al istoriilor scrise de autori latini și greci, iar numele său a devenit tot mai uzual, nu doar în provincia Dacia.
Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Leave a Reply