Satul Alun, cu peste 50 de case pustii, cu drumul şi biserica de marmură, are un farmec aparte, care l-a făcut tot mai cunoscut în ultimii ani, povestesc oamenii. Iar în timpul verii, se trezeşte la viaţă.
„Iarna, satul rămâne aproape pustiu. Mai stau aici cele două călugăriţe de la biserica de marmură şi poate ciobanii din zonă. Însă odată cu venirea primăverii, şi mai ales vara, satul se animă. Cei mai mulţi dintre oamenii din Alun locuiesc în Hunedoara, dar se întorc aici pentru a avea grijă de gospodării. Poate nu îi vedem în fiecare zi, dar satul nu e părăsit. Unii aşa au crezut, iar acest lucru ne-a adus şi unele necazuri. Acum, lumea se întoarce mai des, iar multe curţi şi case sunt bine îngrijite. Dacă drumurile din sat şi drumul de marmură ar fi mai bune, oamenii ar rămâne mai mult timp aici”, crede Mircea Popa, unul dintre localnici.
În Alun, turiştii rămân însă mai numeroşi decât cei câţiva localnici care pot fi văzuţi trebăluind prin gospodării. Mulţi dintre ei vin pentru a vedea drumul, bisericile, casele pitoreşti şi pereţii uriaşi ai carierei de marmură sau doar pentru a se bucura de liniştea satului din Ţinutul Pădurenilor. „O mulţime de oameni au întrebat dacă sunt case de vânzare. Unii şi-au cumpărat şi le-au îngrijit, cu gândul că îşi vor petrece vacanţele aici. Alţii s-au uitat după case de lemn, pitoreşti, pe care să le refacă după placul lor. Dar aici aproape totul este de marmură”, spune Gheorghe Popa, un alt sătean.
Ceea ce face din Alun un loc unic în România este drumul său de marmură care coboară de la intrarea în sat, locul unde se află şi cariera de marmură, până la cinci – şase kilometri, în valea Peştişelului, spre Govâjdia, locul unde pornea calea ferată minieră a Hunedoarei. „Acest drum a fost construit în anii ´60 – ´70, pentru ca structura lui solidă să permită ca blocurile de marmură, de câte 5 – 10 tone, să poată fi coborâte în siguranţă pe panta dealului”, îşi aminteşte Mircea Popa, un alt localnic din Alun.
În anii 70, când a fost construit drumul de marmură, Alun se număra printre aşezările mici şi izolate ale Hunedoarei, de unde cea mai mare parte a populaţiei tinere migrase în Hunedoara, centrul metalurgic aflat la circa 30 de kilometri, însă din punct de vedere economic rămânea un sat prosper.
„Oamenii rămaşi în sat erau destul de înstăriţi. Casele sunt frumoase şi trainice, cu fundaţii de marmură adusă de la cariera Alun. Trei curse plecau de aici, zilnic, spre Hunedoara, cu oamenii care lucrau, în trei schimburi la combinatul siderurgic sau care munceau în minele de la Ghelari şi Teliuc, localităţi traversate de autobuzele care se îndreptau spre oraş. Alţi localnici munceau în cariera de marmură de la Alun şi, câţiva, la cea de piatră de la Crăciuneasa (Lelese)”, îşi aminteşte Gheorghe Popa, unul dintre puţinii săteni din Alun.
Terenurile din împrejurimile satului au fost colectivizate şi au fost ocupate cu livezi şi plantaţii de cereale, iar unii localnici aveau în grijă turme numeroase de oi şi cirezi de vaci. O biserică de marmură, ridicată în anii ´30 şi o biserică de lemn, veche de peste trei secole, întreţineau viaţa spirituală a comunităţii. În satul Alun, funcţiona o şcoală, cu un internat înfiinţat într-o clădire cu două etaje, acum ruinată.
Marmura de Alun
Cariera de marmură de la Alun a fost exploatată din secolul al XIX-lea, în vremea când Ţinutul Pădurenilor devenise o zonă de interes deosebit pentru statul austro-ungar, datorită bogatelor sale zăcăminte de fier şi a întinderilor de pădure. În anii ´80, de la Alun au fost extrase blocuri de marmură folosite la construcţia Casei Poporului şi tot din Alun îşi au originea coloanele de marmură ce împodobeau vila familiei Ceauşescu din cartierul Primăverii. Cariera de marmură din satul Alun a intrat în conservare de la începutul anilor ´90. De atunci şi soarta satului s-a schimbat. Mulţi dintre localnici se mutaseră între timp în Hunedoara, iar aşezarea a continuat să se depopuleze până când a ajuns la mai puţin de zece locuitori.
Leave a Reply