„De ce faci toate astea, Cosmina?”, o întreb pe femeia de 44 de ani care aleargă lângă mine. Suntem la kilometrul 70 al ultramaratonului şi sunt curios care e răspunsul ei în momentul ăsta, când mintea procesează totul într-un fel mai aparte. O însoţesc cu bicicleta în cea mai lungă alergare din viaţa ei. „Pentru că vreau. Şi pentru că pot”. Ce simplu! Eu, personal, de mult am descoperit că situaţiile grele şi extreme la care îmi supun de multe ori corpul, mă învaţă cât pot să îndur şi asta cred că fiecare om e bine să ştie despre el. Ştiind, capătă încredere nu numai pentru cursele viitoare ci şi pentru viaţă. Cosmina îmi confirmă toate astea, zâmbind ca să uite durerile care încep să apară.
„Asociaţia Club Sportiv Sport şi Anduranţă” a organizat a doua ediţie a ultramaratonului „Ultransilvania”, cursă de alergare pe şosea ce leagă Cetatea Devei de Castelul Corvinilor şi Sarmizegetusa Regia, adică tocmai reperele istorice şi turistice cu care noi hunedorenii ne mândrim. Au luat startul 14 concurenţi la individual, două ştafete şi s-au înregistrat două abandonuri. Repere statistice necesare, dar seci. Pe de altă parte, cele 15 ore de concurs au fost pentru toţi cei implicaţi un film de foarte lung metraj care a trecut prin toate genurile posibile, de la comedie la thriller şi de la istoric la documentar. Neapărat, cu happy-end.
Un început aparent liniştit
Deşi febra unei răceli începuse să pună stăpânire pe mine încă de peste zi, nu puteam rata ocazia de a fi parte dintr-o asemenea întâmplare. Cosminei îi promisesem de mai multă vreme că o voi însoţi cu bicicleta, pentru a fi acolo când are nevoie de ceva şi nu poţi să laşi un prieten la greu. Pe lângă asta, veneam dintr-o tură de munte solicitantă, aşa că puteam să spun că îmi fac cu ocazia asta şi eu propriul „ultra”, urmând să pedalez cam 13 ore după altele 11 pe cărările Retezatului şi asta fără pauză de somn sau odihnă.
Start vineri seara, la ora 23. Organizatorii vor să-i ferească astfel pe alergători de caniculă măcar o parte din timp. Concurenţii pleacă direct pe urcarea spre Cabana Căprioara şi eu rulez lejer în spatele lor, ascultându-le poveştile. Toţi se cunosc între ei, dar mulţi se văd doar la asemenea competiţii, aşa că au subiecte. Cosmina aleargă alături de prietena ei Florina, o fată faină care îmi spune că nu ştie de ce a venit aici şi că nu crede că va reuşi să termine. Mă miră o asemenea atitudine, nu prea e caracteristică celor ce aleargă. Poate sunt doar emoţiile. Pe măsură ce panta se înăspreşte, liniştea se aşterne şi doar jocul luminilor de la frontale mai tulbură pacea pădurii. Din vârf, eu îmi dau drumul cu viteză la vale, înaintea lor şi când rămân singur am ocazia să gust noaptea din şaua bicicletei ca pe o delicatesă ce mi se oferă în premieră. Sosesc concurenţii, pe rând, la primul punct de alimentare şi încurajările vin de la toţi prietenii care îi aşteaptă acolo, dându-le puterea să ia în piept dealul şi în sens invers. Pe principiul că atunci când faci ce e mai greu la început, restul ţi se va păra mai uşor, aşa şi acum. Deşi, în situaţia lor, e bine spus „ţi se va părea”.
Prin noapte, spre Hunedoara şi mai departe
Cosmina s-a setat pe ritmul ei obişnuit şi atunci când urcă pe strada Vulcan, ca să părăsească Deva, depăşeşte un grup de patru alergători. Nu pare să-i pese, cred că eu sunt mai mândru decât ea. Mi-a tot spus: pentru ea, cel mai important este să încheie cursa. La asemenea competiţii de anduranţă, să-ţi cunoşti corpul şi posibilităţile lui este esenţial şi ea aleargă cu gândul la cei 106 km. Pătrundem împreună în bezna pădurii care ne însoţeşte peste dealuri, până la ieşirea spre Peştişu Mic. Ora înaintată a nopţii ne face să simţim deja lipsa somnului. Cosmina e cumva avantajată de faptul că aleargă, îşi mai scutură visele care stau după colţ, eu însă stau comod în şa şi sunt la un pas, de câteva ori, să aţipesc şi să cad. Am venit să o ajut dar de fapt ne sprijinim reciproc. Pentru mine nu e greu fizic, doar somnul îmi dă de furcă. În Hunedoara decidem să facem o pauză la o benzinărie, eu pentru o cafea şi Cosmina pentru a se putea unge cu crema răcoritoare ce îi va relaxa muşchii. Omul care e de serviciu pare suprins de apariţie şi – cum noi ne cam grăbim, terminăm repede şi dispărem în noapte – probabil se întreabă şi acum dacă nu cumva a visat.
Punctele de alimentare, aşezate cam la 7 kilometri unul de altul, sunt singurele locuri în care avem parte de încurajări. Pe undeva e normal, zorii sunt încă departe. În acele locuri, alături de voluntarii care fac o treabă bună, sunt prietenii care au decis să îşi jertfească şi ei somnul unei nopţi pentru a putea fi alături de cei care îşi îndeplinesc un vis. Sunt surprins să constat că sunt susţinut şi încurajat la fel ca un concurent, deşi eu aveam impresia că fac parte din tabăra cealaltă.
Când ieşim de pe poarta Castelului, unde am trecut pe la un punct de control şi Cosmina a mâncat, ne întâlnim cu Marius, care vine din sens opus. Explicaţia este un câine de care nu a putut trece în încercarea de a continua cursa şi acum caută însoţitori pentru a răzbi. Are noroc pentru că eu, de când cu reportajele de bicicletă prin Hunedoara, sunt cunoscut de toţi câinii judeţului, aşa că avem cale liberă. Din păcate pentru el, cu ocazia asta îşi pierde avansul faţă de noi dar sunt convins că lucrul ăsta contează mai puţin. Asemenea curse nu se fac neapărat pentru clasamente, sunt competiţii în care primează fair-play-ul şi dorinţa de autodepăşire, sunt întreceri cu tine însuţi.
(A doua parte a acestui reportaj va fi publicată în ediţia noastră de vineri, 2 august)
Înainte de premiere, aflând că s-a alergat 106 km, cineva din public a întrebat, în glumă, dacă alergătorilor li s-a făcut o evaluare psihiatrică înainte. De câteva zile „diger” întrebarea. Cu siguranţă, dacă s-ar face asta ar fi revoluţie în domeniu! S-ar stabili noi limite ale normalităţii.
googletag.cmd.push(function() { googletag.display(‘div-gpt-ad-1536585829504-0’); });
Leave a Reply