Suntem români și ne vom sărbători țara… Da, suntem și nu pun la îndoială acest lucru, dar nu înțeleg câteva chestiuni. Dacă tot o sărbătorim nu ar trebui să o și respectăm? Cum ar fi dacă mâine, de exemplu, fiind zi liberă, fiecare dintre noi ar ridica o hârtie-două de pe jos!? Simplu, ar fi mai curat. Apoi, sărbătorind țara asta frumoasă, poate că ar trebui s-o și păstrăm așa, curată. Ar fi cel mai frumos cadou pe care fiecare dintre noi l-am putea face României, să-I dăm o față curate, mai luminoasă, mai respectabilă.
Ne deranjează calitatea vieții publice? Poate că ar trebui să ne implicăm mai mult, mai ales în momentele și actele de decizie, să ieșim la vot și să generăm ceea ce susținem că ne place, ceea ce credem că ne reprezintă. Atitudinile civice între alegeri și pasivitatea din momentul acestora reprezintă o fractură logică. De aceea, României am putea să-I facem cadou schimbarea mentalității noastre prin a privi lucrurile în mod critic și constructive.
Poate că nu ar strica să nu ne mai înjurăm țara și s-o scuipăm ori de câte ori ne vine. Nu va ajunge nimeni să ne-o respecte dacă noi înșine o terfelim. Este la fel ca în cazul familiei. Nu poți să-ți umilești părinții, partenerul de viață, copiii în public și, apoi, să te aștepți să fii tratat în mod onorabil. Nu are cum să fie așa.
Nu este lipsit de sens nici să ne implicăm mai mult în susținerea oamenilor valoroși cu scopul de a-i propulsa pe ei și nu pentru „a da bine” la imagine. Cei capabili ne vor trage după ei înainte dacă vom avea minte să-i sprijinim, nicidecum tăindu-le aripile din cauza fricii balcanice a unei concurențe pentru noi. Ați observat că suntem admirativi mai degrabă în cazul oamenilor atunci când ei sunt tot mai departe de noi din punct de vedere fizic!? Da, pentru că apropierea lor ne generează teamă, fie de concurență, fie de propriile noastre „goluri”.
Ar fi foarte bine dacă fiecare dintre noi am construi un sistem cât mai onest, renunțând la sistemul de pile, relații și cunoștințe pentru rezolvarea problemelor personale. Condamnăm teribil când aflăm despre astfel de practice în jurul nostru, dar nu avem aceeași atitudine atunci când este vorba despre noi. Noi avem voie să facem orice, pentru „că așa este sistemul”. Nu asta soluția, ci atitudinea corectă față de reguli și principii atunci când nu ne vede nimeni. Onorabilitatea ocultă este singura modalitate de a însănătoși o societate.
S-a construit un sistem socio-politic fără a avea la bază valori asumate în mod conștient de către fiecare român, ceea ce a dus la antagonisme. Una dorea sistemul și alta dorea poporul. Nu există direcții de dezvoltare, se lucrează haotic, administrația locală bâjbâie încercând să găsească un drum, fiecare localitate se dezvoltă, dacă se întâmplă asta, în funcție de sistemul de valori al echipei din fruntea primăriei de acolo și nu pe baza unui set de valori recunoscute și asumate de poporul român. S-a ajuns în situația în care părțile semnatare ale contractului social se suspectează, ba nu, știu sigur că va fi păcălită de cealaltă. O asemenea situație este aparent fără ieșire. Este ca în situația în care doi parteneri de afaceri știu că partea cealaltă este dovedită ca fiind neonorabilă.
Speranța a fost mereu batjocorită, nu sunt puține ocaziile în care poporul a nădăjduit, pentru a fi deznădăjduit. O crimă neincriminată, asta este uciderea speranței. Tot la fel de nereglementată este și uciderea demnității la nivel individual. Or, și asta s-a întâmplat.
Am învățat cu toții foarte bine lecția intoleranței. Opiniile diferite au fost fie sursa unor jigniri, fie chiar jigniri în adevăratul sens al cuvântului. Deprinderea de a continua ceea ce a fost bun de la ceilalți nu am descoperit-o. Ne-am pricopsit cu boala începuturilor de drum, fapt pentru care nu am ajuns niciunde. De fiecare dată am venit s-o luăm de la capăt, să ștergem cu buretele „greaua moștenire” și să „începem reforme reale”, care s-au dovedit ulterior că sunt niște surogate. Tocmai pentru că nu s-a construit, așa cum spuneam mai sus, pe baza valorilor poporului român. S-a construit pe baza a ceea ce au crezut unii sau alții că e bine. Culmea este că nu pot fi condamnați. Așa au crezut că e bine. E greu de făcut proces de intenție. Nimeni nu a dorit să afle în mod oficial, pe baza unor studii științifice, ce vrea acest popor, unde vrea să ajungă și, mai ales, cum, pe ce drum. De aceea, fiecare a construit după cum l-a dus capul. A fost ca și cum ai construi o casă pe teren mlăștinos.
România are tot ce-i trebuie, singurul motiv de reproș este că nu ne poate oferi și mentalitatea colectivă necesară pentru demnitate. Iar asta se întâmplă din cauza faptului că noi nu ne respectăm între noi. Sufăr enorm în adâncul meu… Este clar pentru mine că întreaga societate s-a polarizat excesiv şi că se acceptă tot mai greu un punct de vedere diferit. Aproape că este de înţeles, de acceptat este ceva mai dificil, dacă nu imposibil. În momentele de criză oamenii, noi toţi, suntem mai preocupaţi de asigurarea necesităţilor materiale care să ne asigure subzistenţă, supravieţuirea.
Nu este uşor să acceptăm divergenţe de opinii, convingeri contrare sau polemici atunci când ne este frig şi/sau foame. Dar ce se întâmplă!? Vedem de prea multe ori, aproape că s-a ajuns la o uzanţă generală în chestiunea asta, un inamic, un adversar în cel care ne contrazice, căutăm, parcă, prea mult vinovaţi, prea puţin ne străduim să înţelegem sau găsim soluţii. Plata poliţei pare să fie profesia în care ne-am calificat cu toţii la locul de muncă. Desigur, aproape toţi! Din cauza efervescenţei atitudinilor revanşarde oamenii cu vederi constructive aleg să se ascundă, să nu iasă în faţă cu ideile lor. De teamă să nu fie victime ale energiilor descătuşate în răzbunări cu orice chip şi cărora nu le pot face faţă fără urmări asupra propriilor suflete.
Observ de prea multe ori că oamenii îşi strigă durerile, nedreptăţile, întemeiate dealtfel, fără să dorească şi un răspuns la întrebările lor. Uneori răspunsul dispare ca finalitate, tot ce contează este emulaţia. Şi totuşi!…
Oamenii reclamă urâtul din societate, solicitând frumosul şi binele să iasă la iveală, dovadă că aici, în mediul online, fotografiile paradisiace, mesajele hiperbolistice şi atitudinile pro bono sunt salutare şi adună lumea în jur. Cred că se poate să nu ucidem, şi mă refer aici la suflete, crime care sunt mai atroce decât cele fizice, sunt convins că putem să recunoaştem că nu ne pricepem la toţi la toate, este absolut nevoie să înţelegem că atunci când cineva nse spune că nu avem dreptate acela nu este duşmanul nostru şi este prietenul de lângă noi, putem încerca să oprim pornirile maliţioase, să respirăm adânc şi să întindem mâna în ajutor şi nu să o ridicăm înarmată… Putem multe.
Ştiu că pot părea utopic, că rândurile mele provoacă unora un rictus, altora un zâmbet… Dar cel mai important lucru este să vă spun că pentru mine sunteţi oamenii minunaţi din jur. Uneori obosesc lucrând cu mine. Şi mai am mult de făcut în sensul ăsta, dar repet ce am spus la început, simt că mă sfâşii, că mă prăbuşesc în interior, când văd ce frumoşi şi buni sunt oamenii şi cât de mult a pus stăpânire pe ei urâţenia şi răutatea.
Ducem cel mai greu război. Acela cu noi!
Vom face și anul acesta încă un parastas speranței și demnității, vom asculta opinii legate de viitor, de soarta nedreaptă, de faptul că trebuie făcut ceva – chiar dacă nu știm exact ce – de către cineva.
Îmi dau seama că ești o țară care meriți să fii respectată pentru că ești exagerat de bogată, pentru că altfel nu ai fi rezistat atâta amar de vreme. Și asta grație celor tăcuți care te duc mai departe…
La mulți ani, România, meriți acest lucru, semeni cu bunicii noștri, cei cu fețele brăzdate de vânt și soare, da, ăia ridați rău, dar cu suflete frumoase.
Dănuț Gigi Terteci
comentarii