(Galerie Foto) Florii la Praga

Colaboratorul nostru, Alin Bonţa, şi-a petrecut Floriile (în calendarul ortodox, Paştele – în caledarul catolic) la Praga. Ne povesteşte despre ce înseamnă turism într-o mare capitală europeană, despre atmosfera aflată în totală antiteză cu agitaţia din această perioadă, de la noi, şi, mai ales, despre cum ai şanse să descoperi adevărata Praga şi să o savurezi din plin.

Când intru în Praga cu maşina, coborând de pe autostradă, sunt tentat să compar oraşul cu Viena. Aceleaşi clădiri somptuoase, vechi şi bine renovate, între care îşi mai găseşte loc câte un nepotrivit cub de sticlă ce nu face altceva decât să sublinieze minunăţia stucaturilor vecine. Două capitale cu istorie recentă diferită, dar cu acelaşi potenţial turistic dat de vechile castele, domuri sau ziduri de cetate. Mă gândesc la orăşelul din care vin: o cetate ce-l domină şi ar atrage vizitatori dar rezultatul este cu totul altul, din cauză că la noi acasă ideile de prezentare turistică se împiedică inerent de birocraţia atotstăpânitoare şi de felurite interese meschine. Poate de aceea am ales să îmi petrec week-end-ul de Florii în capitala Cehiei.

Ne cazăm într-un apartament unde holul interior se poate lejer confunda cu casa scării, atât e de mare. Spaţii generoase, modern dotate şi o gazdă care zâmbeşte într-una, toate la un preţ sub aşazisele trei stele de acasă. Pe holul ăsta aş putea să-mi fac jogging-ul de dimineaţă şi totuşi, a doua zi, aleg să revăd Praga după 9 ani alergând pe malul Vlatavei spre dealul Petřín, unde tronează renumitul castel. Podul Carol (sau Charles Bridge, auzi blasfemie!) e ciudat de pustiu la ora asta matinală şi sub soarele rece sunt doar eu, pictorii, miresele şi miresmele.

Flori, plimbare şi citit, ca să te saturi de bine

Dacă ocoleşti puţin prin stânga şi te abaţi de la calea clasică, ajungi pe cel mai frumos versant posibil. Aleea şerpuieşte spre vârf, mă chinuie şi scoate din mine toate berile cu care Praga m-a întâmpinat aseară, în schimb îmi oferă pauze cromatice şi aromate pe sub coroanele magnoliilor care sunt practic nişte corturi înflorate, ascunzând sub ele statui şi oferind ramuri groase drept chaise-longue-uri. Sunt surprins să văd aici oamenii străzii care pot dormi liniştiţi pe băncile parcurilor dar care, ca prin farmec, dimineaţa dispar atunci când apar turiştii. Aş fi curios cum se face asta… După micul dejun, revin în locurile văzute, la propriu, în fugă mai devreme. Mă distrez o vreme în Sala cu Oglinzi, renunţ să urc cele 299 de trepte din Turnul Petřín, replica mignonă a Turnului Eiffel, un kitsch inutil de altfel în asemenea locuri fermecate şi apoi mă tolănesc la umbra unui cireş înflorat şi citesc. Aleg, pentru prima zi, să ignor obiectivele turistice şi să mă delectez cu priveliştile şi trăirile. Praga e aşternută la picioarele mele, iar furnicarul turiştilor, în marea lor majoritate asiatici, e suficient de departe. Îmi scot câteva ziare, restante de acasă unde timpul e mai strict drămuit şi citesc tihnit. Încă nu vă spun ce. Apoi, sătul de bine, plec spre vale, nu înainte de a-mi lua o cafea „to go” într-un mic pahar care mă atrage pentru că pe el scrie „Enjoy!”, la fel ca la finalul cărţilor mele.

Coşuri, nu prea. Şi ce dacă?!

Cobor agale, nu mă grăbesc. Eu, care sunt de felul meu un repezit! Unde m-aş putea grăbi? Am senzaţia că am ajuns şi mai vreau să rămân, cât mai mult posibil. Buzunarul meu de la blugi e plin de eurocenţi, cam inutili în Cehia. Descopăr însă că-i pot folosi pentru a-i răsplăti pe muzicanţii ambulanţi ce întregesc atmosfera liniştită, mici insule de sunet de care mie mi-e tare drag, oriunde m-aş duce. Încă mai am în mână paharul gol de cafea şi gândesc că uite, i-am prins pe cehii ăştia cu o gafă; nici un coş de gunoi în ultimii, să zic, 500 de metri. Când îl găsesc pe primul, chiar la baza dealului, la capătul unicei alei ce coboară, îl descopăr plin de pahare pe care scrie „Enjoy”. Nu necesită explicaţie. Frumos…

Mă roade deja foamea, deunăzi am trecut prea repede pe lângă terasa mănăstirii, acolo unde chelnerii, probabil foşti alergători de trail, aduc mâncarea de la bucătăria ce se află cu un deal mai jos şi fiecare client înseamnă pentru ei o urcare serioasă cu braţele pline. Decid că pot rezista până în Piaţa Veche, unde musai să iau un langoş la care visez de ceva vreme. Seara mă găseşte la un concert de Paşte unde sfârşesc ziua încântat de un cvintet de muzicieni ai Filarmonicii din Praga, într-o sală discretă, cu trei piane Steinway în huse şi plină de turişti puţin mai aparte.

În castel, dar nu pe traseele consacrate

Castelul-simbol e un „must” pentru oricine ajunge aici, aşa că a doua zi plec de dimineaţă şi parcă nu prea, spre el. Răcoarea de la jogging s-a topit sub soarele de aprilie ce arde neverosimil. Pantalonii mei scurţi sunt acasă, aşa că nu pot urca chiar continuu pentru că mă inundă acel „sweet summer sweat” marca Eagles, dar ăsta e doar norocul meu. Căutând după umbra răcoroasă, explorez fiecare străduţă laterală sau curte interioară şi astfel aflu că în Praga, dacă vrei să vezi lucruri frumoase şi să te simţi bine în vacanţă, trebuie să ocoleşti mulţimile. Cel mai câştigat eşti dacă îţi iei cu tine o hartă (poate nici aia, că telefonul oricum ştie tot), laşi naibii ghidurile şi obiectivele celebre şi te strecori în locurile ascunse. Aici poţi bea în linişte o cafea, de obicei bună, la cele câteva mese ale unei terase amenajate într-o curte mică, unde te simţi ca într-un tablou. În alt gang, o bunicuţă cu bonetă albă în ton cu părul, pictează ouă şi îţi scrie pe loc, într-o inimioară, numele dorit de tine. Mă înţeleg cu ea în engleză şi asta mă lasă – din nou – tablou. Mai adăst la o bere cu ciocolată, mai mult din curiozitate decât de sete şi ajung, pe nişte trepte flancate de magazine aranjate impecabil şi cu bun gust, în nebunia de la castel.

Nu sunt tentat să intru acolo unde câteva zeci de mii de oameni stau la cozi crezând că fac turism. Dealtfel nici statuile ameninţătoare ce stau pe poarta principală nu mă atrag deloc. Sunt cam de bulina aia de 12, sau chiar 15 de la filme şi nu înţeleg de ce suntem atât de ipocriţi şi aici nu ne deranjează. Un om îl ucide pe altul, în două ipostaze ale cruzimii. Eu sunt în vacanţă, aşa că mă retrag din nou spre dealul alăturat, de unde Praga se vede colosal.

La o bere…

Ca să vezi, în Praga, locurile celebre, trebuie să ai „noroc” de frig şi poate ceva ploaie. Acum descopăr sub zidurile crenelate o grădină cu pomi mari şi înfloriţi, rămân o clipă pe loc, prostit de atâta frumuseţe şi caut cu ochii mărul şi şarpele. Prânzul îl iau la celebra berărie „U Fleku”. Since 1499. Sună bine. Model de eficienţă. Câteva feluri de mâncare, toate foarte gustoase şi le primeşti în maxim 5 minute după ce le-ai comandat. Berea casei şi atât. Bună, neagră, tare. Dacă ai golit halba, primeşti imediat alta, fără să ceri, pe principiul că doar de aia ai venit. Un acordeonist cântă printre mese, un chelner ne îmbie cu un lichior de pere portocaliu ce pare din partea casei, bei, că deh! Merge… Îl găseşti la final pe nota de plată dar dacă ai luat mai multe, nu-ţi mai pasă. Locul nu trebuie ratat şi îl recomand la prânz, seara e omor acolo. Aş mai spune despre WC-ul public în care am intrat. Mno, berile de la Fleku… Da, mai există aşa ceva şi sunt chiar utile. Doamna (chiar îmi permit să îi spun aşa) care vedea de el, asculta, la intrare, muzică clasică. Da’ despre asta nu vă spun, că oricum nu m-aţi crede. Vă spun despre coşurile de gunoi care dădeau pe afară, pe cea mai aglomerată stradă, cea de la Podul Carol spre Piaţa Oraşului Vechi. Asta o să credeţi, pentru că vedeţi toată ziua aşa ceva. Praga e un oraş minunat, care se chinuie să semene cu Viena, ca să revin la prima comparaţie. Are meritul că încearcă, chiar dacă o mai dă de gard uneori. E de remarcat că acele coşuri de gunoi sunt o excepţie şi nu vreau să fiu cârcotaş şi aici.

… şi o îngheţată în kurtos

Partea culinară, că n-are cum să lipsească. Aici e ca pe străduţele mici: dacă sari peste prea cunoscutele şunci de Praga, langoşi sau gulaşul pe care se pare că şi-l dispută cu ungurii, poţi găsi minunăţii de genul îngheţată în cornet de kurtos-kalacs sau brânză făcută pe grătar, cu dulceaţă de afine. Dar de asta au parte doar curioşii. Aşa că nu pot decât să vă invit să exploraţi Praga, nu să o vizitaţi. Seara, un

concert de chitară clasică îmi completează a doua zi din atipica mea vizită la Praga. Subsol de galerie de artă, vreo 40 de spectatori care ştiu toate piesele şi tablouri frumoase ca fundal. Când ies, asist curios la celebrarea solemnă a Vigiliei Pascale catolice, începută în Piaţă cu binecuvântarea focului şi continuată cu o slujbă în care nimeni n-a călcat pe nimeni pe picioare şi nici pe spirit, în timp ce lua lumină de la cel de lângă el.

E greu să înghesui atâtea într-o pagină de ziar… Începutul ultimei zile mă găseşte pedalând cu hidrobicicleta pe o Vltava liniştită şi hrănind lebedele cu batoane proteice, că altceva n-am. Cinciş. Science-fiction. Deja mi-e dor de casă, într-un fel… Azi ocolesc celebrul deal şi mă plimb prin grădinile Wallenstein şi apoi prin cele franciscane din oraşul nou, Nové Město şi termin ziua în Parcul Letná, pentru că ar fi păcat să nu mă bucur de Primăvara de la Praga, alta decât cea istorică, una reală şi estetică.

Am rămas dator cu numele ziarului ce-l citeam pe iarbă. „Caţavencii”. N-am mai râs la ironiile lor, deşi umorul e de calitate şi asta pentru că în jurul meu, tot ce am văzut trei zile în Praga este o mare ironie la adresa turismului de acasă şi m-am necăjit un pic. Din păcate, am început să mă obişnuiesc cu asta în călătoriile mele şi nu mai pun la suflet. Cred că cel mai bine ar fi să încercăm să fim turişti la noi acasă şi am putea începe chiar prin pretenţii care ar duce, poate, la servicii mai bune. Enjoy!