FOTO. TRANSALPINA. Pe bicicletă. La savoir vivre

Nu vorbim despre un loc din Hunedoara, aşa cum v-am obişnuit. Sunt momente în care gustul pentru explorare estompează dragostea de acel „acasă” mai familiar şi atunci îţi iei bicicleta şi pleci pe coclauri, să descoperi chestii. Dar asta se întâmplă doar când treci la nivelul următor. Până una alta, azi mergem împreună pe una dintre cele mai frumoase şosele ale României, binecunoscuta şi (prea)circulata Transalpina.
Intenţionat am aşteptat să înceapă toamna şi şcolile, pentru că asta însemna că sunt gata concediile şi avem şi noi, cicliştii, loc pe drum. Pornim din Obârşia Lotrului, loc în care poţi ajunge sau venind din Petroşani pe un drum mizerabil dar mai scurt, sau dinspre Sebeş pe Valea Frumoasei şi cu asta cred că am spus tot. Din Deva am plecat cu maşina pentru că ăsta e rolul ei, cel puţin în accepţiunea mea: să te poarte în locuri de unde poţi face ture de bicicletă. Mi-e greu să hotărăsc ce echipament să iau pe mine pentru că acum, la 10 dimineaţa, sunt vreo 5 grade iar la prânz vom fi în golul alpin, la soare. Până la urmă pornesc îmbrăcat cam „sărăcuţ”, în ideea că voi avea astfel un imbold suplimentar să pedalez mai cu spor. Sunt cu Jancsi, pretenul meu din Brad şi cred că singurul care mă egalează la dorinţa de exploring. Indiferent de anotimp.
Trecem pe lângă tot felul de tarabe de pe marginea drumului şi mă întreb dacă nu cumva există un angrosist care deţine toată marfa asta iar cei pe care îi văd acum, zgibuliţi dar optimişti, sunt doar cei care vând cu amănuntul. Pe toate mesele găseşti exact aceleaşi lucruri: zmeură format mare, estetic dar care nu are nimic în comun cu cea de munte, ciuperci murate la borcan, caşcavaluri în fix aceleaşi forme şi dimensiuni. Se vrea un fel de comerţ tradiţional la care doar orăşenii pur-sânge mai muşcă momeala. Urcarea spre primul vârf, Mutinu, începe prea repede pentru picioarele mele congelate în pantalonii scurţi, dar pantele aspre au grijă să mă încing neaşteptat de repede, chiar dacă nu mă grăbesc deloc. Azi sunt decis să parcurg Transalpina la „savoir vivre”, cum spunea un prieten de-al meu când străbăteam Pirineii. Şi atunci când reuşesc să ajung undeva pe la 2000 de metri pot spune cu mâna pe ghidon, pe inimă mi-e teamă s-o pun, că ceea ce văd în jurul meu nu e cu nimic mai prejos decât acolo, la graniţa dintre Spania şi Franţa.
Ce mi-a plăcut întotdeauna la drumul ăsta este largheţea priveliştii. Unora, de fapt majorităţii, s-ar putea să li se pară Transfăgărăşanul, cu ale lui serpentine binecunoscute, mult mai spectaculos. Mie beţia asta a spaţiilor de care am parte şi azi îmi place mai mult, mă ameţeşte şi mă face să uit că drumul e încă la deal. Mai vâjâie pe lângă mine câte o motocicletă sau maşină, dar priveliştea Parângului în dreapta mea şi apoi deschiderea practic infinită din stânga, amplificată de claritatea cerului de toamnă, mă face să nu le bag în seamă. Stau, sprijinit de un parapet metalic ce e aici ca nuca-n perete şi îmi amintesc cum, la prima mea urcare pe traseul ăsta stăteam la fel, tot aici şi nu ştiu nici acum dacă din cauza efortului care atunci a părut mai mare sau a minunăţiei de la picioarele mele, îmi curgeau lacrimile pe obraji. Da, uneori mai plângi şi de frumuseţe…
Jgheabul adânc dintre Mutinu şi Urdele, acesta din urmă punctul de maximă altitudine al traseului nostru de azi, n-are alt rol decât să îţi adauge câteva sute de metri la urcările care oricum sunt nesfârşite şi să îţi permită să admiri spirala drumului care urcă pe versantul opus în curbe scurte. Atunci când eşti pe ele şi singurul mod de a înainta este să apeşi cu încredere două pedale, nici nu realizezi că undeva, într-una din curbele astea, treci din Vâlcea în Gorj. Şi de fapt nici nu prea are importanţă. Aici, sus, unde între mine, bicicleta mea şi cerul de un albastru închis mai sunt doar câteva păsări curajoase care urcă lin şi surprinzător pe curenţii ascendenţi, e o Românie pe care mi-aş dori-o mutată şi mai jos, lângă aşa-zisa civilizaţie. Mă plimb astăzi printr-o pace colosal de adâncă şi sunt fericit. Ce puţin îţi trebuie pentru asta! Păcat că mulţi nu ştiu lucrul ăsta şi unii parcă nici nu vor să-l afle.
Pe Urdele, unde o placă multicoloră este suport pentru autocolantele celor ce au trecut pe aici, o idee bună, luată de prin munţi mai vestici, stăm ceva mai mult. „Motoarele” noastre au şi ele nevoie de alimentare şi câteva batoane de fructe uscate rezolvă problema. O maşină opreşte lângă mine, se deschide geamul dinspre valea ce duce la Rânca şi apoi la Novaci, apare o mâne ce ţine un telefon, clic! şi dispare. „Ce-ai făcut în week-end, dragă?”. „Am fost la munte, fată! Ce aer! Ce frumos a fost! Da’ obositor, am adormit seara, ruptă!”. Fără să fiu rău: poza aia o găseai pe net. Îmi pare atât de bine că până acum am parcurs Transalpina doar pe bicicletă, cu nasul în vântul care aici nu se odihneşte niciodată! Şi sunt curios care o fi senzaţia să te plimbi pe munte cu maşina, fără măcar să cobori. N-o să aflu niciodată.
Poposim şi în Rânca, staţiunea de schi care atunci când nu există zăpada binevoitoare ce acoperă tot felul de lucruri, arată tare rău şi dezordonat. Dar nu asta mă interesează acum. Oprim pentru că vreau să schimb două vorbe cu un cioban care stă şi el la o tarabă, vorbind la mobil. În amintirea unuia „geamăn”, întâlnit de noi la târgul de miere din Blaj, mai în primăvară, schimb două vorbe cu el şi îi promit că îi trimit un ziar. Pare fericit că e aşa de băgat în seamă de „domnii” de la oraş, pe biclele astea curioase, râde şi stă mulţumit la câteva poze. Până apare ziarul, am postat o imagine pe o reţea de socializare şi n-aş băga mâna în foc că deja n-a văzut-o. „Baciu Leo”, cum mi se prezintă, atunci când îi cer numărul de telefon. Nici o legătură cu Messi, am întrebat. Ceva mai încolo depăşim o maşină mare şi neagră care merge agale, cu geamurile deschise şi ne dă la toţi o muzică de care n-aveam nevoie. Acum sunt sigur că aici, în estul ăsta ciudat uneori, nu mă aflu la capătul Europei ci la la sfârşitul ei, cum spunea I.D.Sârbu. Dar cu toate astea parcă tot n-aş pleca altundeva. Frumuseţea locurilor nu ţine neapărat de oameni.
Spre Novaci, cu gândul la picioarele care încep să protesteze, coborâm doar până la izvor, „La Cârlig”, cum e cunoscută zona. Ne relaxăm câteva minute la o băutură rece, ştiţi voi, n-o mai spun şi apoi încălecăm spunându-ne, încurajator, că dacă până aici a fost opţional, de-acum e obligatoriu. Trebuie să ajungem cumva la maşină. Dar urcăm lent şi admirând, aşa că nu ştim când trece timpul, pentru că trece frumos. Undeva pe Urdele facem plajă şi povestim cu un puştiulică de vreo 10 ani care ne admiră bicicletele. Are şi el una, acasă, aşa că ne dăm întâlnire, în acelaşi loc, peste vreo 7-8 ani. Sau mai repede. Oricum, îi promitem că noi vom reveni în fiecare toamnă, cum facem, de fapt, de câţiva ani. Acum, după isprava de azi, ne mai rămâne să gustăm peste vreo câteva săptămâni din culorile minunate ale Târsei de acasă şi pe urmă ne putem pune, liniştiţi, la iernat.