Declinul paternității tradiționale rurale și necesara „corecție” pedagogic-duhovnicească
Iubiţi credincioşi,
Iată-ne prăznuind Crăciunul anului 2019, având în față icoana Nașterii Mântuitorului, cu atmosfera de vis pe care ea o creează: Pruncul minunat în iesle, coruri de îngeri în jur, o peșteră de animale în fundal, Maica-Fecioară plină de duioșie și Dreptul Iosif, protectorul, profund fascinat de toate cele petrecute. Multe inimi copleșite de bucuria miracolului petrecut… Asociată icoanei Nașterii este icoana Fugii în Egipt, când Fiul lui Dumnezeu Se refugiază în altă țară din cauza urii dezlănțuite contra Lui, în ciuda faptului că era un prunc inofensiv. De-abia venit pe lume, devine emigrant, bătătorind meleaguri îndepărtate, cum fac mulți dintre conaționalii noștri astăzi.
Existența Dreptului Iosif în viața Pruncului Iisus confirmă importanța rolului patern în viața copiilor, în integrarea ordonată și inteligentă a fiului în lume. Despre acest lucru aș dori să vorbim astăzi: despre importanța taților în viața copiilor în satul tradițional românesc și în lumea contemporană; pentru că – foarte probabil – bătrânii noștri știau mai multe în plan psiho-emoțional și spiritual decât știm noi astăzi, indivizii tehnologiei avansate și ai raționalității duse la extrem. Tații de altă dată erau mult mai prezenți în viața copiilor lor, povățuindu-i și asistându-i pe drumul maturizării lor depline.
În societatea tradițională românească, rolul tatălui în creșterea și în formarea copilului minor era, în prima fază, secundar, mamei revenindu-i responsabilitățile principale: ea îl hrănea, îl spăla, îl educa. Intuim toate aceste realități și în viața Pruncului Iisus. Dar rolul tatălui devenea tot mai important începând cu vârsta de 7 ani a copilului, momentul intrării depline a acestuia în viața socială, prin frecventarea școlii. Dacă, până în acest moment, punctul de referință predominant al copilului era mama, de acum tatăl preia ștafeta formării cognitiv-emoționale a fiilor, condiție a robusteții lui psihice ulterioare. Nu întâmplător, Părintele Arsenie Papacioc considera că „cea mai bună moștenire pe care un tată o poate oferi copilului său este puțin din timpul său, în fiecare zi”.
Tatăl devine foarte important în momentul în care copilul trebuie să gestioneze pericolele și frica, generate de o lume extra-familială ostilă: „O, tiranul, crud Irod!/ Muri-n blestem de norod./ Nefiind el bucuros/ De nașterea lui Hristos!”. În lumea noastră, căzută în păcat, răul este revărsat din belșug. Tatăl îi învață pe copii să i se opună cu bărbăție, cu mult curaj, pentru a-l zădărnici, diminua sau chiar a-l extirpa.
Cercetările științifice arată că există o strânsă conexiune între intensitatea religiozității și relația cu tatăl, în copilărie. Tatăl are trei responsabilități insubstituibile în formarea fiului: să îl ajute să se elibereze de tendința (narcisistă) de a trăi doar pentru el și de legătura prea intimă cu mama (prelungită de la naștere), să intre cu mult curaj în realitatea socială (adeseori agresivă) și să se maturizeze psiho-afectiv în contextul practicării religiei. Împăratul Napoleon aprecia: „Mama mea m-a protejat de lume, iar tatăl meu m-a ameninţat cu ea!”. Spune textul sacru că Însuși „Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul, la Dumnezeu şi la oameni”, (Luca 2, 52). Creșterea Lui era vegheată atât de îngeri, cât și de Dreptul și blândul Iosif.
Dreptmăritori creştini,
În satul românesc tradițional, tinerii erau foarte curajoși, dinamici, plini de entuziasm, dornici să cucerească lumea și să o schimbe în bine. În lumea postmodernă, foarte mulți oameni sunt nemulțumiți de propriii copii și tineri; ei constată că unii nu vor să învețe (adică să muncească), alții optează pentru droguri distrugătoare, care oferă o plăcere de moment, nu îi interesează să își construiască un proiect luminos de viață, pierd vremea sistematic etc. Oare de ce toate acestea în unele familii? Pentru că tații nu au știut să fie prezenți suficient de consistent în viețile copiilor lor!
Tatăl este dator să îl abiliteze pe fiu să devină, la rândul său, cândva, tată, întrucât taie simbolic cordonul ombilical care îl ține prea atașat de mamă; el are datoria formativă fundamentală de a-l corecta pe fiu, de a-l dirija, de a-l călăuzi, fapt care pretinde, simultan, afecțiune și autoritate, dragoste și disciplină, gingășie și normativitate. O astfel de relație cu Dumnezeu invocă Sfântul Apostol Pavel: „Şi aţi uitat îndemnul care vă grăieşte ca unor fii: Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte” (Evrei 12, 5-6).
Iar Umberto Eco este de părere că „…devenim dependenţi de ceea ce ne învaţă taţii noştri în momente întâmplătoare, când nu încearcă să ne înveţe ceva. Suntem formaţi din mici cioburi de înţelepciune!”. Sfântul Apostol Pavel continuă: „Răbdaţi spre înţelepţire, căci Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi. Apoi, dacă am avut pe părinţii noştri după trup, care să ne certe, şi ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca să avem viaţă? Orice mustrare, la început, nu pare că dă bucurie, ci întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii” (Evrei 12, 7-11).
Într-o lume a permisivismului acest text poate părea foarte agresiv. Educația se face însă și prin dragoste, și prin disciplină, și prin îngăduință, și prin reguli. De mii de ani îi învață religia acest lucru pe oameni. Astăzi ei au tendința să creadă că este suficientă îngăduința fără disciplină. Biserica ne învață însă că dragostea lui Dumnezeu nu exclude sancțiunea.
Iubiţii mei fii duhovniceşti!
Vom sintetiza spunând că tatăl are un întreit rol în formarea corectă a fiilor: să-i călăuzească în procesul de intrare în realitatea externă a familiei, să-i forjeze întru curaj, pentru a înfrunta fără frică provocările vieții și să-i învețe să-și controleze tendința spre a obține permanent satisfacții instantanee. Când tații abdică de la aceste sarcini, copiii lor vor avea mult de suferit. Goethe constata, cu realism, un adevăr din propria viață, spunând: „Tatăl meu susţinea că numai raritatea plăcerii are preţ şi atât copiii, cât şi oamenii în vârstă nu apreciază niciodată un lucru bun dacă-l întâlnesc zilnic”. Acesta e tiparul de reacție al omului căzut. (…)
Dragii mei creştini hunedoreni,
Un proverb spune că „există trei stadii în viaţa unui bărbat: crede în Moş Crăciun, nu crede în Moş Crăciun, ajunge să fie Moş Crăciun”. În epoca tendințelor pro-feministe, bărbatul a devenit „sexul slab”: dacă în ultimii 50 de ani femeile au analizat mult rolul lor social și public, acționând în consecință, bărbații au stat la televizor, citind ziarul. Psihologii iau contact zilnic cu bărbați care-și recunosc criza de identitate, fiind caracterizați de nesiguranță (născută din mutațiile survenite în societate) și fiind bântuiți de frici, angoase, anxietăți. În lumea noastră au dat năvală fobiile și timiditățile, de cele mai multe ori iraționale. Bărbații și băieții trebuie să redobândească entuziasmul și curajul pe care-l revărsa, cândva, religia în ființa lor. (…)
Într-o societate „orfană” de tați cu mare vizibilitate și forță de expresivitate, va exista o profundă criză a băieților, provocată de absența persoanelor de referință de sex masculin. Nemaiexistând modele fascinante în viața reală, băieții vor fi nevoiți să se limiteze la ofertele și paradigmele exhibate de mass-media. Iar modelele propuse sunt adeseori deficitare, invitând la imoralitate, propunând false valori. De aceea, ne avertizează colindul să fugim de omul care „…își dă firea omenească, / Pe firea dobitocească. // Nu cunoaște, unde-l duce, / Dezmierdarea lui cea dulce. // Va cădea ca oaia-n râpă. / Și-l va sorbi moartea’n pripă!”
Harul Lui Dumnezeu să Vă cerceteze inimile și belșugul să nu lipsească din nicio casă în aceste zile sfinte de sărbători! Gazdei îi dorim să aibă „mulți colaci în poală, cârnaț la subsuoară și mult caltaboș în oală!”[10]. Să se bucure văzându-și odraslele crescute în Legea Domnului ca „vlăstarele tinere de măslin” împrejurul mesei.
„Dă-ne, la toți, bucurie, / Amin! Doamne, slavă Ție! / La mulți ani, s-aveți folos, / De Nașterea lui Hristos!”
Sărbători fericite! şi „La mulţi ani!”
Vă zice al vostru arhipăstor, de tot-binele doritor,
G u r i e ,
Episcopul Devei şi al Hunedoarei
(Text integral pe https://episcopiadevei.ro/index.php/2019/12/19/23826/)
Leave a Reply